Intri în cameră, bagi fierul tău de călcat ruginit în priza mucegăită din perete, scoţi masa de călcat cu căptuşeala mâncată de molii din şifonierul tău rânced, îţi aşezi singura pereche de blugi spălaţi cu cel mai ieftin dero de pe piaţă într-un lighean primit de la bunica moştenire şi te chinui să netezeşti prima cută.
Între timp, asculţi plictisit zgomotele industriale de afară ce pătrund prin geamurile sparte. Macarale, bormaşini, ciocane lovind cuie ruginite, fiare căzând pe sol de la înălţime, mici incendii stopate de extinctoare vechi oferite de stat acum zeci de ani, chei franceze scăpate pe jos urmate de ţipetele oamenilor pe ale căror picioare căzuseră, fierăstraie, drujbe, polizoare, strunguri, flexuri. Declinul civilizaţiei, jegul umanităţii, robotizarea conştiinţei, materializarea vechilor valori umane.
Întorci blugii şi-ţi continui treaba.
Şi te simţi puternic, scăldându-te în jegul tău, în căcatul altora, alergând recunoscător după orice os pe care ţi-l aruncă ei.
Părăseşti şcoala la 16 ani, îţi iroseşti tinereţea cu drogurile, îţi iei o slujbă de căcat ca îngrijitor în cel mai jegos azil de bătrâni, furându-le porţiile de mâncare ţi lăsându-i să moară de foame, în aşa fel încât să-ţi continui existenţa râncedă, curmându-le-o pe a altora.
Să ne inspiri aerul curat ca apoi să expiri odată cu dioxidul de carbon cea mai împuţită putoare existentă, poluându-ne.
Să acoperi lumina soarelui cu silueta ta muribundă, furându-ne parşiv puţinele raze de lumină trimise de o stea aflată la jumătatea vieţii sale, împiedicând bunul curs al procesului de fotosinteză fără de care noi am fi nişte cadavre.
Să bei apă, ca apoi să scuipi în ea.
Să mergi ca un tâmpit pe stradă, umplându-ne căile respiratorii de praful împrăştiat de tine.
Iar tu te crezi perfect.
Toată viaţa ta dăunătoare tuturor ai încercat să atingi perfecţiunea i-ai călcat pe toţi în picioare pentru a ajunge în vârf, din dorinţa ta de parvenire, ai frânt inimi, ai distrus familii, ai băgat strâmbe între mulţi oameni care erau prieteni de-o viaţă, ai omorât animale.
Într-un moment de neatenţie, îţi arzi mâna în fierul de călcat si-l scapi pe picior.
Prietene, un lucru îţi zic: orice ai face, tot o să mori.

Uită-te fix în ochii mei.
Uită-te, futu-ţi dumnezeii tăi.
Ce vezi? Un om căzut, plin de ţărâna, cu ochii umflaţi cât nişte verze, cu sângele şiroind din ei pe orajii-mi loviţi de cine ştie ce obiect contondent, cu o mână ruptă, osul secţionat în două ieşind pe diagonală prin carnea vânătă de la atâtea căzături, ca o scară spre Raiul unde tu nu ai nicio şansă să ajungi şi cu atât mai puţin eu.
Vezi un om rânjind înnebunit de durere, cum îşi mişcă mâna în sus şi-n jos, făcându-ţi tot felul de semne să-ţi întorci privirea speriată spre el, OBLIGÂNDU-TE să-l asculţi, râzând isteric de prostia ta, de a-l fute în halul ăsta.
Vezi un om cum n-ai mai văzut în toată viaţa ta.
Dar ştii că asta nu-i nimic în comparaţie cu ce te aşteaptă mai încolo.
Acum, priveşte în interiorul meu. Priveşte. Priveşte.
Priveşti şi vezi exact de ce te temeai.
Îţi vezi trecutul, demonii metaforici ce te bântuie de ani întregi materializaţi în nişte fiinţe groteşti, pline de funingine, carbonizate, pe un fundal vesel cu oi care pasc florile polenizate de albine, care s-au strâns într-un roi şi s-au îndreptat împotriva oilor.
Haos.
Însă fundalul acela haotic, care era o ilustrare perfectă a cotidianului nu se compară cu demonii ce te bântuie.
Demoni pe care îi am şi eu la rândul meu. Demoni generatori de demoni.
Îţi simt transpiraţia prelingându-ţi-se pe şira spinării. Îţi simt răsuflarea grea şi ţi-o agravez, aproape sugrumându-te mental, făcându-te să cazi.
Acum eşti la acelaşi nivel cu mine şi simt cum durerea mi-a mai trecut. Acum te pot adânci şi mai mult în rahat, nenorocitule.
Eu sunt pisica iar tu eşti şoarecele cu gâtul frânt, care a avut nesăbuinţa de a se căca în laptele pisicii.
Şi mă joc cu tine.
Îmcerci să te îndepărtezi îngrozit , mergând în patru labe. Rezistenţa mâinilor slăbeşte şi cazi cu bărbia în pământ.
Prima încercare de evadare. Încă două.
Reuşeşti cumva să te ridici în genunchi, atingi pământul cu talpa primului picior, şi când s-o faci şi cu al doilea, te roteşti 180 de grade şi cazi pe spate.
A doua. Încă una.
Îţi aduni ultimele fărâme de putere, pe care, apropo, eu ţi le-am oferit, doar aşa, de-al dracu', pentru a te face să simţi în întregime neputinţa şi disperarea suferită după euforia şi speranţa ce te cuprinsese înainte, strângi din dinţi până ce asigurarea ta dentară se duce dracului, îţi întinzi mâinile în dreapta şi-n stânga, şi găseşti o cărămidă.
Toată voinţa ta de a trăi şi de a scăpa se spulberă într-o secundă, ca şi cum acel obiect ar fi conţinut toată energia negativă a lumii ăsteia blestemate, iar tu, nenorocit ghinionist, ai avut ocazia s-o încerci.
Apuci cărămida cu o mână şi o îndrepţi fulgerător spre faţa ta.
Sus.
Jos.
Sus.
Jos.
Cranţ.

''Bine aţi venit în ţara în care viaţa este simplă, lipsită de efort şi griji, unde iarba creşte perpendiculară cu pământul, unde Soarele stă pe cer mereu, fără să fie întrerupt în vreun fel de curva aia numită Lună, unde curg râuri de bere, ţigările se vând la kilogram, orice fel de informaţie este digitalizată şi introdusă în creier printr-un cablu pe care îl cuplezi la ceafă iar mâncarea îţi este oferită prin perfuzii. Nu, nu, domnule, nici nu se pune problema de aşa ceva. Viaţă sedentară? Nu, aici este altceva. Aici TOATĂ LUMEA este aşa, nu sunt cazuri izolate. Demnitate? Respect de sine? Mă faceţi să râd. Paşaportul şi viza, vă rog''.

Odată intrat în această lume perfectă şi roz, simţi un val de euforie, ce îţi cuprinde fiecare milimetru pătrat al corpului tău. E uşor să fii un ipocrit, nu? Te doare fix în cur de toate valorile pe care încercai tu să le dezgropi din subconştientul tău, scoţându-le în evidenţă doar din pură plictiseală.
Te arunci în primul nor de puf ce îţi iese în cale şi te scufunzi, încet, în el. Trec secundele. Acele secunde reprezintă anii tăi irosiţi, trăind o viaţă liniştită şi fără griji, anii pe care i-ai irosit în baruri, cheltuind bani şi regulând femei pe care le-ai uitat după zece minute. Anii aceia în care, în loc să te cultivi, te-ai căcat în figuri.
Întinzi mâna şi-ţi iei un cocktail simplu. Nemulţumit de cum arată, i-ai adăugat o umbreluţă, o lămâie de plastic pe care ai atârnat-o de pahar (în condiţiile în care aveai una naturală în băutură) ai adăugat tot felul de ornamente, ba chiar ai şi pictat paharul, ca mai apoi să-i dai drumul şi să-l spargi. Apoi iei alt pahar şi-o iei de la capăt. Astea-s mofturile tale, prietene.
Ia-ţi şi-o pernă, o pătură croită din cea mai fină ţesătură, o pipă, şi gata, eşti complet.
Brusc, te înneci într-un ghemotoc de puf. Horcăi, te zbaţi, spargi al sutelea pahar de cocktail, rupi pătura, scapi pipa în abisul ce se întinde sub propriul tău noruleţ de puf, te împiedici, şi cazi. Nu în abis, eşti prea jenant pentru a avea un final aşa de trist şi clişeic. Numai oamenii buni au parte de aşa ceva. Ai căzut tocmai acolo, pe margine, şi tu, ud leoarcă de transpiraţie, cu fiori săgetându-ţi tot corpul, realizezi în ce căcat te afli. Te ridici, te îndrepţi spre margine, şi priveşti în jos.
Ăsta eşti tu, la cincizeci de ani, un om prost, uitat de lume, divorţat de trei ori, cu o soţie tânără ce te înşeală cu toţi angajaţii tăi, cu toţi copiii tăi acum mari, cu vieţile lor, trăindu-şi viaţa într-un mod asemănător cu al tău.
Fiecare cu noruleţul lui de puf, cu cocktailul lui, perna, pătura, pipa.
...perna, pătura, pipa...
...perna, pătura, pipa...

Negru.

Anunţ

Ţin să vă informez că de astăzi, periodic, pe un blog alternativ creat pe acest cont, se va posta o povestire.
Povestirea aceasta este un proiect al unui coleg de clasă, Ryokun, care, preferând să rămână în negura anonimatului ( : )) ) , m-a rugat să-i postez povestirea pe blogul meu. Cum nu există posibilitatea de a face o secţiune separată pentru a posta alte lucruri care nu ţin de blogul tău, am fost nevoit să creez un blog special pentru el.
Povestirea va fi postată pe bucăţi. O dată pe săptămână, spune el, vă va netezi retina cu povestioara lui.
Prima parte este deja postată, aşa că daţi fuguţa pe celălalt blog, citiţi, şi lăsaţi un comentariu.

Simt mirosul concurenţei de la o poştă.

Stai pe bordura din faţa casei şi faci o retrospectivă asupra vieţii tale.
După trei ore, constaţi că nu ai niciun eveniment important asupra căruia să te opreşti, să-l studiezi, să-l întorci pe toate părţile, cu care să te mândreşti sau din cauza căruia să te învinovăţeşti.
Asta pentru că ai fost un alt produs al societăţii contemporane, scos nou nouţ de pe banda de fabricaţie, plastifiat, împachetat, cu o fundiţă roşie deasupra, spre a fi trimis îmtr-un magazin jegos de cartier de mahala pentru a putrezi acolo.
Eşti stereotipul fericirii eterne, al tatălui şi soţului model, amabil, naiv, ne-conservator, tolerant. Genul de om căruia nu ai nimic să-i reproşezi si-ţi place să-l ai alături.
Când ieşeai în oraş cu prietenii tăi, tu erai cel care făcea mereu cinste, fără a cere niciodată şi celorlalţi s-o facă, în liceu n-ai avut decât o singură prietenă, care era bisexuală, dar tu ai acceptat s-o împarţi, ca un om tolerant ce eşti, ţi-ai plătit fiecare factură la zi, mergi cu maşina doar până la seriviciul tău de rahat, care nu ţi-a plăcut niciodată, spre a munci pentru a-ţi obţine salariul tău mic, pentru a alerga după haine, băuturi alcoolice şi alte rahaturi care nu-ţi trebuiesc.
Te-ai lăsat păcălit de propaganda jegoasă de la televizor, care ne promite că vom deveni toţi astronauţi, staruri rock şi vedete de cinema.
Te-ai căsătorit din dragoste cu o femeie modestă, rea de gură, ahtiată după bani, cu care ai făcut un copil, din dragoste, desigur, care acum a ajuns la vârsta majoratului. Îţi calcă pe urme din toate punctele de vedere, aşa că, fi mândru, tată model ce eşti, căci orice copil trebuie să-şi primească câte o bătaie zilnică la şcoală, să fie băgat cu capul în WC, să fie huiduit de fiecare dată când iese pe hol şi să nu cunoască căldura unei fete. Bravo, bă.
Iar acum, divorţat, la un pas de a fi dat afară din casă, îmbrăcat în haine jerpelite, fără niciun prieten, ce pula mea te mai faci? Ţi-ai construit o barieră foarte subţire şi plină de fisuri între succes şi eşec, între bogăţie şi sărăcie, între tine şi toţi oamenii care acum, văzându-te căzut, te-au dat dracu şi şi-au văzut de vieţile lor fericite. Bariera aia s-a prăbuşit, şi acum eşecul, sărăcia şi oamenii egoişti au năvălit toate asupra ta într-un val ucigaş. N-ai unde să te ascunzi, nu, nu te-ai gândit să-ţi construieşti nişte terenuri mai înalte ca să stai la depărtare de apă. Te-ai gândit că nu ţi se poate întâmpla tocmai ţie, şi uite că ţi se întâmplă. Haha, ironic, nu? Boule.
Acum intră dracului în casă, deschide sertarul de la birou, ia pistolul, aşază-te pe canapeaua pe care i-ai făcut-o cadou soţiei tale când aţi aniversat zece ani de căsătorie, şi apasă pe trăgaci.
Apoi n-o să mai fie nimic.

Ce?
Te trezeşti.
Nu ştii cine eşti, de unde vii, câţi ani ai.
Şi mai ales, nu ştii unde eşti.
Nu mai zic de lumea ce te înconjoară.
Te ridici. Haine ponosite, barbă, bla bla bla, înţelegi tu, toate acele detalii clişeice pe care le conţine orice text pseudofilosofic care se respectă.
Porneşti cu paşi înceţi, liniştit, la drum. Lumea îţi aruncă priviri binevoitoare. Toţi, se pare, îţi sunt alături şi te vor ajuta orice ar fi. Ce frumoasă-i viaţa, ia uite, a ieşit soarele de după nori.
De fapt, de ce să te mint, mergi repede, ca un dement, cu limba scoasă pe afară. Toţi se uită chiorâş la tine, ba mai mult, te urăsc, te urăsc din toata inima. Îţi vor da eventual şi-un şut când tu te vei afla, iarăşi, fără să ştii cum naibii, pe marginea unei prăpăstii. Şi plouă cu găleata, apropo.
Îţi continui mersul liniştit, pardon, dement, şi ajungi în faţa unui bloc. Gri, aflat în plină distrugere. Nu-ţi aminteşti nimic legat de el. Şi cu toate astea, subit, în mintea ta se conturează o imagine 3D a blocului. Îl cunoşti până la cel mai mic detaliu, fiecare scândură, cărămidă şi particulă microscopică de moloz nu îţi este necunoscută.
Urci scările şi intrii într-un apartament.
Apropo, nici de apartament nu-ţi aminteşti absolut nimic.
Auzi un zgomot.
Mai multe zgomote de fapt.
Televizoare date la maxim. Din apartamentele vecine, prostule, nu la tine, tu nu ţi-ai permis niciodată un asemenea lux.
Te prăbuşeşti, te sprijini de perete. La urechea ta ajung frânturi din show-urile anilor 50 pe care vecinii tăi le urmăresc. Pline de râsete puse pe fundal de către un regizor care vroia să exploateze la maximum şi cea mai seacă si neamuzantă glumă.
Râsete de oameni morţi.
Majoritatea vedetelor care se maimuţăreau odinioară la televizor pentru a stârni răsetele forţate de oameni morţi puse pe fundal de către un regizor transpirat, bătrân, cu o rată a supravieţuirii scăzută sunt acum moarte.
Râsetele se aud din ce in ce mai clar. Râsete de oameni morţi.
Oameni care au fost, ca şi tine, alcătuiţi din carne, sânge, apă în proporţie de aproximativ 75 %. Care au avut ţeluri, opinii, gusturi diferite. Sau poate chiar nimic din toate astea.
Toţi morţi. Singura dovadă a existenţei lor constă în nişte sunete distorsionate emise de difuzoarele uzate ale acelor televizoare.
Te ridici, şi cazi.
Râsetele se aud din ce în ce mai tare. Oameni demenţi.
Dependenţi de zgomot. Alergici la linişte.
Ca tine, de altfel, doar că fără a doua parte. Căci tu eşti normal, nu? Clar.
Un om normal care aleargă ca un dement pe stradă, cu limba scoasă, care nu-şi aminteşte absolut nimic, ca mai apoi să intre într-un bloc necunoscut pe care se pare că nu-i atât de necunscut.
Bă, tu eşti nebun?

Renunţă la posesiuni.
Dă-ţi demisia, divorţează. Retrage-ţi toate conturile bancare, bagă banii într-o valiză şi arunc-o în râul pe malul căruia visai acum 20 de ani că o să-i câştigi.
Du-te acasă. Rupe broasca aurită, intră în hol. Înfige-ţi briceagul primit de la părinţi la majoratul tău în albumul de sfârşit de liceu. Îţi atrage atenţia o poză. Aha, Carmen, o mai ştii? Târfuliţa aia pe care o plăceai şi care nu te-a invitat la ziua ei în a noua. Rupe poza cu ea, bag-o în buzunar.
Sufragerie.
Plasma, în centru. Nu mai e plasmă, cel puţin de când am transformat-o într-o gramadă de plastic combinat cu circuite folosind o bată de baseball. Haha, mai ştii câte salarii ai strâns ca să ţi-o cumperi? Şi când ai ajuns să ţi-o cumperi, ţi-a dat cu flit o colegă de muncă când ai invitat-o la cină. Îţi aduce amintiri neplacute, şi totuşi, o ţii. De ce? Nu ştii.
Urmează covorul persan din cauza căruia ai căzut pe scările de la bloc şi ţi-ai rupt o mână încercând să urci cu el în spinare, calculatorul plin de filme pornografice şi graficele de la muncă, cactusul primit de la Carmen în semn de regret, măsuţa de cafea pe care nu ai băut niciodată nimic ci ţi-ai pus revistele din care ţi-ai cumpărat tot ce ai distrus până acum. Revistele au ajuns şi ele pe undeva prin casă, nu ştii unde şi nici nu te interesează.
Bucătărie.
Nimic interesant, o foloseşti doar o dată pe zi, dimineaţa devreme doar cât să arunci o privire pe calendar să vezi ce dată e. De fapt, stai, unde sunt vasele alea pictate frumos, cu decoraţiuni în stil asiatic? Dechide uşa dulapului, sparge-le pe toate, păstrează un ciob. Ieşi.
Dormitor.
Pat mare, cuvertură fină, verde, culoarea preferată a fostei tale soţii pe care tu o urăşti din toata inima, pentru că era culoarea preferată a lui Carmen. O sfăşii cu ochii injectaţi de sânge folosind ciobul. Stai 30 de secunde, te plictiseşti. Constaţi că ţi-ai provocat o mică zgârietură pe mâna stângă şi-ţi zici că n-ar fi o idee rea să ţi-o măreşti, s-o adânceşti. Faci asta fără un icnet. Exagerezi, mâna ţi-e umplută de răni. Mă rog, ce dracu, hai şi cealaltă. Gata.
Tablouri, poze de familie reci, şterse. Lasă-le, e singura dovadă a ipocriziei tale, singura dovadă a faptului că te-ai lăsat dus de turmă, să arăţi altceva decat ceea ce eşti. Lasă-le să-ţi amintească de faptul că ai acceptat să fi fals.
Deschide şifonierul. Costumul tău de mire. Frumos, nu? Dai la o parte câteva zdrenţe şi găseşti rochia de mireasă a fostei tale soţii. Ţie îţi plac lucrurile astea, da, da, îţi plac. Rahaturile astea de 2 bani. Cineva a iubit intens acea rochie pentru o zi, i-a netezit fiecare cută, a ridicat-o la fiecare băltoacă întâlnită în cale, ca mai apoi s-o arunce în şifonier şi s-o lase să fie mâncată de molii. I-aţi costumul. Ia şi rochia, ce dracu. Rupele, taie-le. Aruncă-le pe pat.
Scoate bricheta din pachetul de ţigări. Apucă lumânările parfumate, blestematele alea de lumânări pe care soţia ta le iubea atât de mult şi le cumpăra cu tonele. Aprinde-le, aruncă-le pe pat. Foc.
Ieşi din apartament. Hol, nouă etaje până la parter. Intră din nou în apartament, ieşi pe balcon. Tot nouă etaje. Aruncă-te.
Opt etaje până la sol.
Te feliciţi pentru decizia luată.
Şapte etaje.
Te chinui să scoţi poza cu Carmen din buzunar.
Şase etaje.
O scoţi, o bagi în gură.
Cinci etaje.
Bă, ce pula mea fac? îţi zici
Patru etaje.
Scuipi poza. Îţi aminteşti că n-ai lăsat un bilet de adio, şi-ţi doreşti să-l poţi scrie chiar acum.
Trei etaje.
Bă, dacă supravieţuiesc?
Două etaje.
Scoţi un ţipăt, ca să atragi atenţia. Nu că ţi-ar fi frică, dar îţi place drama.
Un etaj.
Gata, încă puţin.
Sol.
Deschizi ochii. Cameră de spital, aparat de respirat. Te blestemi în gând pentru că nu te-ai gândit să-ţi dai foc înainte să te arunci.
...
De-aş putea s-o iau de la capăt... îţi zici. A fost distractiv, mişto senzaţia asta de moarte.

Doar după ce pierzi totul poţi face orice. - Tyler Durden